„Figură paradigmatică a poeziei actuale, posesor al unei opere durabile, de o forţă a expresiei vizionare ieşite din comun” - Marin Mincu

◊ Marin Mincu, "Poezia română actuală", vol. II, Ed. Pontica - Constanţa, 1998, p.923-959
◊ Academia Română. Dicţionarul general al literaturii române (lit. E-K), Ed. Universul Enciclopedic, Buc., 2005, p.310-313
◊ Adrian Păunescu: În această vreme, un poet de geniu, poetul Ion Gheorghe...
◊ D.R. Popescu: Despre Ion Gheorghe si despre istoria fara istorie

◊ "Elegii politice" – Cronici literare din "Gandul", "Ziua" şi "România literară"

◊ Gheorghe Istrate: Primul scriitor viu

◊ Prof. Gh. Al. Cazan: Autorul „Cogaioanelor” la Dealul Dării şi Sărăţeanca
◊ Alex. Ştefănescu: În "România literară" nr. 27/10 iulie 2002
◊ Claudiu Komartin: În revista "Transilvania" nr. 7/2006

◊ Gheorghe Istrate: "Mitologicale" – în revista "Negru pe Alb" nr. 5/ aug. 2007

◊ Jurnalul naţional/26.03.2008: Un "neotradiţionalist" nonconformist
◊ Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, Ed. Paralela 45, 2008, p. 942-945

◊ Marin Ifrim, Avatarurile... (Jurnalul de Vrancea)

◊ Gh. Istrate: Magul cititor în rune

◊ Lucian Mănăilescu: Ursul cu brânca tăiată – Poetul Ion Gheorghe la 75 de ani

Gheorghe Istrate:

Primul scriitor viu

(...) Desi traiam in plin proces proletcultist, Invatatorul nostru - Eminescu, apoi Cosbuc si Alecsandri ne-au corectat mersul. Dupa care avea sa vina, ca o flama taioasa, Labis. In acel incalcis ideologic, noi survolasem, fara voia noastra, intr-o orbire totala, pe interzisii Macedonski, Blaga, Arghezi, I. Barbu, Pillat, V. Voiculescu si atatia altii.

Debutul meu poetic din 1956 s-a numit debutul nostru: trei colegi – elevi semnam aceeasi poezie aparuta in ziarul raional, Viata Buzaului. Poezie la care eu contribuisem foarte putin, drept pentru care iscalisem ultimul. Pri­mii doi si-au stins talentul nu­mai, banuiesc, in acel gra­tios "Martisor". Am semnat, apoi singur, si tot ca elev, in Flamura Prahovei. Si astfel s-a urnit roata morii, dar si roata mortii.

Din pacate n-am avut nici un indrumator – nici in literatura si cu atat mai putin in poezie. Am mers de-a busilea, mirosind si surpand munti de hartie, apoi am deprins gustul revistelor: Gazeta literara, Contemporanul, Tanarul scriitor si, mai tarziu, Luceafarul. Fara sa-mi dau seama, imi pusesem halatul de scriitor incipient, scriam (erotic) caiete intregi, publicam din cand in cand, cumparam carti pe care le datam ca pe niste zodiace ale interiorizarii, cautam busola adevarului mereu ravasit - si de nicaieri nu se arata un indrumar luminat.

Pana intr-o dupa-amiaza cand, la cenaclul „Al. Sahia" de la Casa de cultura, condus de inginerul-poet Gh. Cea­usu (fie-i numele in veci pomenit!), a aparut un insurgent. Eram singur in incapere, veni­sem primul. S-a prezentat scurt si aproape rastit: Ion Gheorghe! Eu am inlemnit. Stiam totul despre el – despre scrisorile trimise cenaclului in care si el crescuse, despre premiul „Tanarului scriitor". Mi-a cerut ceva de scris (n-aveam decat un creion), a smuls din buzunar o carte, romanul in versuri Paine si sare – si iata ca asa am primit eu cel dintai au­to­graf din viata mea si astfel am „respirat" eu, extaziat, efigia vie a primului scriitor (poet!) intalnit in acel efluviu al tineretii. Un mare scriitor adevarat.

    Tot Ion Gheorghe avea sa-mi naseasca debutul editorial cu Mastile Somnului din anul 1968. Cum? Eram stu­dent in ultimul an. M-a sfatuit sa-mi ordonez poeziile „intr-un fel anume", m-a impins pe usa Editurii Tineretului de pe strada Ion Ghica, si in sapte luni cartea a aparut in celebra colectie „Luceafarul", debutata de Nichita Stanescu, Cezar Baltag si Ilie Constantin. A fost un triumf. (...)

Observator-München,Anul XVI, Nr. 2/3 (60-61) aprilie-septembrie 2003

Prof. Gh. Al. Cazan:

Autorul „Cogaioanelor” la Dealul Dării şi Sărăţeanca

             Am plecat de la Câlţeşti pe 5 septembrie, pentru că la Bucureşti mă aştepta o sesiune de examene cu mulţi, prea mulţi studenţi restanţieri, dar şi pentru nişte treburi legate de un volum de istorie a filosofiei româneşti scris, de data asta, întru analiza filosofiilor lui Mircea Florian şi Nae Ionescu, adversari de un gen aparte, raţionalist de un tip special, primul; iraţionalist cam de tipologie comună, al doilea. Dar, amândoi privegheaţi de Bufniţa Minervei spre norocul culturii noastre româneşti care, sfielnică şi amnezică în numeroase situaţii, nu se dă în vânt pentru a-şi şti şi însuşi valorile sale edificatoare.
            La a doua întâlnire cu Ion Gheorghe, cea de la Câlţeşti, după care poetul a urcat Dealul Dării, locul ontologiei istorice a românilor, după părerea sa, şi după dialogul pe care l-am avut cu el, mi-am promis să trec urgent pe la Sărăţeanca. Acolo unde i se află comoara de istorie şi vers. Să mă aflu, aş fi vrut, în grădina poetului care îşi adăpostea, cum bănuiam, cu infinită tristeţe şi deznădejde, colecţia de pietre care însemna, pentru el, cruce de istorie ancestrală şi dovadă peremptorie a duratei, tot ancestrale, şi ea, a unei culturi şi împliniri existenţiale ale Acestora aflaţi, şi azi, la poalele Dealului Supraveghetor. Deci, a împlinirii existenţiale a noastre, a tuturor românilor. Chit că, pe de altă parte, există şi altera pars în ale ideilor, mereu este şi aceasta, şi mereu trebuie să fie şi ea – partea care neagă, contestă, partea conservatoare, bigotă când nu mai are argumente, niţeluş slujbaşă a formulelor mult prea obosite de atâta multă frecventare a lor, ea, academica, savanta, cu teoriile ei imposibil de ignorat, fie şi pentru că, paradoxal fenomen, pune, la rându-i, ipoteza durabilităţii românilor dintr-o simbioză daco-romană, veche pe cât se ştie.
            Am ajuns în capitala pe care Băsescu şi urmaşul lui o tratează ca pe o molie, aici, în Bucureşti adică. În oraşul gropilor infinite la număr, al lătratului câinilor de nu te poţi odihni, al invaziei pisicilor care îşi lasă urmele ghearelor pe capotele maşinilor, al generalizării spiritului funest al mahalagiilor pentru care a da „muzica tare”, manelele îndeosebi, e dovadă a bunei lor stări. În umeda noastră capitală şi a bucureştenilor votanţi nefericiţi ai lui Băsescu şi ai unui mic fanfaron al cărui nume îmi scapă, am primit examenul susţinut (de fapt, josţinut de cei mai mulţi dintre restanţieri), după, care am luat, în felul meu, drumul către Sărăţeanca, reşedinţa de vară a poetului, a aceluia care, cum am zis, mi-a lăsat, cu bogata lui generozitate, manuscrisul volumului de poezie unde ţăranul român intră în istoria literară alături de „Ion" al lui de Rebreanu şi „Moromeţii" lui Marin Preda, făcându-se, astfel, o triadă paradigmatică pentru istoria metaforică a clasei asuprite a României. Am citit volumul în cauză cu sentimentul mereu crescând pe măsură ce treceam de la o poezie la alta, că mă aflu în prezenţa ameţitoare a creaţiei geniului poetic cununat cu trecutul, după părerea mea, imposibil de refăcut în istoria de azi, după părerea poetului însă, pe care o înţeleg perfect, un trecut magistral, emblematic, edificator de valori supreme. Emblematic, persistent, valabil, magistral rămâne, cred, trecutul ţărănesc al nostru, în privinţa maximei lui morale, a înţelesurilor superioare ale demnităţii, iubirii de moşie, al cultului pentru dreptate şi egalitate, al blasfemierii pierderii de sine a omului, curvăsăriei politice, jigodismului politicianist. Ion Gheorghe ştie, vorba unor teleaste, mai multe în privinţa ontologiei existenţiale ţărăneşti, deşi, în ce mă priveşte, la rându-mi cred că m-aş putea măsura cu el, numai că acolo unde începe metafizica implicită a Bărăganului şi a vieţii metafizicilor românilor.
            Am ajuns la Sărăţeanca pe înserat, aşa îmi  „comandase” poetul, zicându-mi – ştiam, de altfel, din „Cogaioane" – că „pietrele" reacţionează felurit la poziţiile felurite ale soarelui. Am oprit maşina, în faţa porţii casei poetului. Nu mi-a fost deloc greu să găsesc Casa de la Sărăţeanca în care, vara, preţ de nişte luni de zile, sălăşluia cu gândurile şi reprezentările sale marele poet.
            Coborând din maşină, am fost izbit de o inscripţie, litere albe pe fond albastru, o pancartă masivă pentru Sărăţeanca, pe care era aşezată, cuminte şi nu prea, această veste: Institutul de cercetări megalitice „Ion Gheorghe" - Proprietate a statului rus. Am rămas stupefiat de întâmpinare, am deschis poarta casei, am intrat şi l-am văzut pe stăpânul institutului cu inscripţie dureroasă, tragică, penibilă pentru statul român, pentru un minister al culturii din România, care când bâzâie pe la urechile creatorilor, când, ca acum, în ultimul timp, desenează portative critice pe note false. Poetul se afla în faţa casei sale, bucuros de oaspete.
„Flacăra lui Adrian Păunescu” nr. 40/17-13 octombrie 2005

Alex. Ştefănescu:

N-a mai existat niciodată la noi un poet care
să aibă într-o atât de mare măsură intuiţia trecutului îndepărtat

"N-a mai existat niciodată la noi un poet care să aibă într-o atât de mare măsură intuiţia trecutului îndepărtat. Ca un medium, Ion Gheorghe intră în legătură cu oameni aflaţi la o uriaşă distanţă în timp. Spiritismul pe care îl practică el se bazează, totuşi, pe o competenţă în materie de arhaitate a civilizaţiei rurale. Ion Gheorghe identifică imediat, în lumea de azi, orice reminiscenţă a unui ritual străvechi. Şi ştie să amplifice "sonorul" acestui ritual până ne face să auzim foşnetul veşmintelor ţărăneşti din alte milenii şi, mai departe în timp, bolboroseala materiei efervescente din care a apărut viaţa... " (România literară" nr. 27 din 10 iulie 2002)

<<<

Claudiu Komartin:

Opera sa poetică, comparabilă, ca întindere şi greutate,
doar cu a câtorva poeţi români de după Arghezi şi Blaga

         La 70 de ani, marele poet Ion Gheorghe nu numai că nu a fost sărbătorit aşa cum pe drept cuvânt ar fi meritat un scriitor atât de viguros şi de original, dar opera sa poetică (comparabilă, ca întindere şi greutate, doar cu a câtorva poeţi români de după Arghezi şi Blaga) este în mod constant denigrată sub ridicole pretexte ideologice şi politice. Prejudecata şi lipsa de sinceritate a celor ce fac jocurile istoriei literare în stricta contemporaneitate a acestui creator ce şi-a pierdut prestigiul public din urmă cu 25 de ani, prin jocurile de culise abil orchestrate de alţii, dar şi graţie consecvenţei sale faţă de principiile de-o viaţă, fac din poezia pe care Ion Gheorghe continuă să o scrie (parcă expulzată, şi acum, la 49 de ani de la prima sa carte, dintr-un vulcan noroios în plină erupţie), o raritate de mare preţ pentru cititorii, câţi or fi ei, de poezie românească, la începutul acestui nou mileniu.
        Că Ion Gheorghe şi-a păstrat crezul politic şi încrederea neţărmurită în limbaj, că tabletele dacice pe care susţine că le-a descifrat nu sunt acceptate “ştiinţific” (dar nici măcar de o cercetare care să confirme sau să infirme pentru totdeauna adevărul spuselor poetului nu pot fi în stare arheologii şi istoricii Academiei?) nu mai are nicio importanţă când avem de-a face cu astfel de poeme splendide, adânc înrădăcinate în tradiţia şi în mitologia românească, atât de scumpe şi lui Eminescu, astăzi refuzate cu suficienţă de postmodernii “cosmopoliţi” ca nişte semne ruşinoase, aparţinând unei lumi dispărute. În definitiv, poate că lumea din care coboară Ion Gheorghe nu a fost de tot îngropată – este un gând, acesta, pe care ar fi bine să nu-l alungăm în clipele de adâncă reflecţie şi cumpănă. (Claudiu Komartin – “Transilvania” nr. 7/2006)

<<<

Jurnalul National/26/03/2008/ Să ne cunoaştem scriitorii: Ion Gheorghe

 UN “ NEOTRADIŢIONALIST” NONCONFORMIST

de Ion Pop

Situabil printre “neotradiţionalişti”, Ion Gheorghe a reînviat în poezia “generaţiei ’60” cu o particulară forţă expresivă, sentimentul legăturii intime cu universul ţărănesc, reabilitat în dimensiunile sale mitic-arhaice. Nimic din idilismul liricii interbelice pe aceeaşi temă, nici din nostalgiile sale paseiste nu se regăseşte însă în discursul viguros, însufleţit de o imensă energie telurică, al urmaşului. Încă afectat de imixtiunile ideologice ale epocii (v. romanul în versuri Pâine şi sare, 1957, Căile pământului, 1960), scrisul său s-a impus treptat printr-o marcată notă polemică tocmai la adresa convenţiilor promovate de tematica rurală a mai vechii poezii,  dar şi a celei “noi”, căreia îi opune o perspectivă dramatic-tensionată, ca exponent şi martor al răsturnărilor sociale  în curs. Poet “angajat”, ca şi Labiş, el rămâne totuşi foarte exigent cu propriul ideal transformator, pus sub semnul unei etici superioare, neconcesive. După ce încercase, cu un succes relativ, să dea replici “tematismului” poetic realist-socialist, în Cariatida (1964), revigorează şi “reportajul liric” în “scrisorile esenţiale” din Nopţi cu lună pe Oceanul Atlantic (1966), pentru ca într-o carte de referinţă cum este Vine iarba (1968) să propună o tulburătoare viziune a mutaţiilor din lumea satului, supusă asediilor istoriei şi civilizaţiei în mişcare, smulsă violent din tiparele ei arhaice. Motivul tradiţionalist al “dezrădăcinării” cunoaşte, astfel, o remodelare originală: fondul mitic-ancestral se confruntă brutal cu noile realităţi urbane, vitalitatea primară dă replici energice agresiunilor existenţei, forţa germinativă a lumii elementare se manifestă ca expresie a unei vitalităţi rezistente. Pătrunsă de sentimentul Tradiţiei rămâne şi opera ulterioară, de la poemele epico-lirice din Cavalerul trac (1969) la Megalitice (1972) şi Noimele (1976), alte titluri de referinţă, ori compoziţiile ludic-livreşti, jucăuş-inventive din Zoosophia (1967) şi, mai ales, la “icoanele pe sticlă” din Mai mult ca plânsul (1970), operă de rafinată stilizare şi  liberă interpretare a unor motive tradiţionale. În simetrie cu Vine iarba, trebuie reţinute Elegiile politice din 1980, în timp ce ampla şi stufoasa arheologie mitico-lingvistică Dacia Feniks (1978), ca şi Cenuşile (1980) sau Zamolksiile (1988) reiau tematica geto-dacă, în ofrande lirice de inegală expresivitate. Poezia cimiliturilor şi a magiei verbale folclorice e valorificată în cărţi precum Joaca jocului  ori Şi mai joaca jocului  (1984-1985).

 CV Ion Gheorghe (n. 1935,  com. Florica, jud. Buzău). Studii peda­gogice la Buzău, Şcoala de Literatură din Bucureşti(1952-1954) şi Facultatea de Filologie a Universităţii bucureştene. Redactor din 1963 la Luceafărul, funcţionar la Ministerul Culturii (din 1992), ataşat cultural la Ambasada României din Beijing (1994-1996). Cărţi reprezentative: Nopţi cu lună pe Oceanul Atlantic (1966); Zoosophia (1967); Vine iarba (1968); Cavalerul trac (1969); Mai mult ca plânsul (1970); Megalitice (1972); Cenuşile (1980);  Elegii politice (1980, 2002); Scripturile (1983; Condica în versuri (1987); Zamolksiile (1988). Eseuri – Cultul Zburătorului  (1974).

 “Azi-noapte am vorbit cu Sfinxul Egiptului –/ singurul care nu se teme de iarbă,/ dar atunci când am vrut să-l aduc înspre mâl,/ unde iarba vine-ncontinuu pe lume,/ a sărit să mă muşte de mâini şi de gură.// Marea şedere a lui, veşnicia de viaţă,/ se vădea mulţumită nisipului ars;/ piramidele însele, ţinute de pază,/ vin şi se duc fără seamăn în veacuri/ fiindcă iarba n-a ajuns pân’la ele.// N-a ajuns încă la ele de tot/ dar Sfinxul se roteşte după soare bănuitor/ presimte sub inima sa de granit/ cum vine, cum stăruie, cum se-ndârjeşte,/ cum îl ameninţă iarba încet,/ măcinându-l cu sămânţa zvârlită în el/ împinsă de vânt şi de soarele însuşi/ ca norii de grindină – iarba de mâine.// Împotriviţi-vă ierbii, rugaţi-vă ierbii, nu vă lăsaţi ierbii!” (Vine iarba, 1968)

<<<

Amprente

ION GHEORGHE – 75!

Magul cititor în rune

            A vorbi/scrie despre Ion Gheorghe este o temeritate.

            G. Călinescu se ridica la înălţimea “personajelor” Istoriei...sale; oricum, făcea marele efort spiritual şi cinstit de a “conversa” cu faptele unei literaturi mari şi fosforescente.

            Noi, cei de astăzi, mărunţi, cum să “conversăm” cu Ion Gheorghe? Limbajul şi expresivitatea lui vin dintr-o peşteră secretă a lui Zamolxe, numai de el descoperită. Nu ne umilim în faţa versurilor sale, fiindcă le ştim pe dinlăuntru ca pe o icoană cu care ne hrănim zi de zi.

            Ion Gheorghe nu ne inhibă – el dezleagă! Are carisma şi puterea profeţilor care comunică direct cu cosmosul. Noi, deabia, cu salcâmul şi salcia.

            Rog pe Ion Gheorghe să mă ierte că nu scriu, acum, mai mult despre Dânsul. Abia m-am ridicat din nişte boli proaspete, provocate de mine însumi. Oricum, condeiul meu este gravid în ce priveşte introspecţia lucidă a geniului său indiscutabil.

            Am clarviziunea că Ion Gheorghe este ultimul clasic român în viaţă – şi la pontonul lui îmi leg şi eu mica mea luntre secetoasă, ivită din lanurile de costrei ale Limpezişului natal, învecinat cu Florica Măriei Sale.

            Aici, la noi, bărăgănenii, e o taină, o uzină a pământului şi a adâncurilor lui, un magnetism puternic, care ne consumă, convulsionat, în înfrăţiri nesfârşite, prin logosuri inscripţionate pe granitul arhaicităţii.

            Eu mă târăsc cu paşi de urs în spatele arheului Ion Gheorghe, amuşinând descoperirile sale uriaşe, un tezaur care echivalează cu tot aurul Daciei subterane de azi şi pentru totdeauna. Cine ştie să citescă, dar mai ales să pipăie literele, înscrisul, răbojul lacrimilor milenar-pietrificate, e un înţelept.

            Ion Gheorghe are vârsta celestă a lui Labiş, un astru reformator al liricii postbelice. Şi tocmai de aceea ucis. Au locuit în acelaşi sanctuar al visătorilor autentici şi au dat curs liber verbelor literaturii române, înnăbuşite vreme de peste un deceniu.

            Eu, cel care, uneori, măresc excesiv cantitatea de admiraţie -, cazul lui Ion Gheorghe îl contemplu echilibrat pe cântarul neiertător şi sacru al perenităţii, acolo unde îi şi este locul.

 Gheorghe Istrate

iulie 2010

<<<

   Bine organizat, pe cicluri ce se dovedesc etape gândite ca şi cum evoluţia sa însăşi i-ar sta la îndemână în acest scop, lirismul lui Ion Gheorghe e programatic. Năzuinţa lui formativă are drept subiect mai întâi o mitologie personală, rezolvată în măsura în care poetul îşi echivalează trăirile cu o stare mitică perpetuă, şi drept obiect, mai apoi, ca dobânzi ale acestei perpetuităţi, o mitologie românească, realizată în măsura în care, aplicat pe diferite planuri, programul se menţine în limitele poeticului, rămânând numai expresie lirică.

I. Negoiţescu

 [index]  [bio-bibliografie]  [ referinte ]  [ texte alese ]  [ galerie foto ]  [ carte de oaspeti ]