„Figură paradigmatică a poeziei actuale, posesor al unei opere durabile, de o forţă a expresiei vizionare ieşite din comun” - Marin Mincu

Mutul

Cind ies căluşarii beţi de jocuri şi viziuni –

prin semne deşucheate şi schime,

Mutul zvoneşte despre ei că-s nebuni,

şi le face loc prin mulţime.

Pocitanie cu faţa arsă de mască,

purtîndu-şi pe umăr măciuca zeului Priap,

pare că refuzînd să se nască,

a căzut pe lume ca viţelul cu pielea matricei în cap;

de teama frigului lumii şi-a propriilor hăuri,

rîde libidinos şi face măscări;

uitîndu-se prin buricele celor două găuri,

orbecăie-n pînza greşitei născări...

Numele nenumit al zeului uzurptat de la rit –

pare că tot ce se petrece sfînt şi măreţ

n-a scăpat nepîngărit

pe-acest pământ zămislit în dispreţ:

batjocoritorul zeu-părinte străbun

al unui popor ce s.-a temut să plîngă,

socotit duşmănos şi nebun,

l-au prefăcut în paiaţă nătîngă;

lăsat slobod în cumplita cămaşă

a rezervaţiei de smintiţi –

caraghios în batjocura-i laşă,

se trezeşte cînd şi cînd chemat de semnul unor meteoriţi;

zeu pe măsura muritorilor,

leagăn al nemblînzitelor păcate,

batjocoreşte însăşi mireasma florilor,

lăsîndu-se pe vine şi dînd vînturi spurcate:

parcă deprins în mârşăviile neostoitei invidii

şi-n legile decăzutului rit,

dinspre scoicile ochilor, împuţiţi ca nişte stridii,

Mutul rîde de lumea care l-a pîngărit...

Preot al unui oracol vorbind în dodii,

căci adevărurile se desfac;

citeşte semnul nenorocitei zodii

după lumini şi-n vorbe de leac;

proroc slăvindu-şi rapănul, furnicarul de buboaie şi gîlci,

propovăduieşte-n vînt pedepsele ce s-au pus pe cetate;

face măscări şi tumbe de bîlci,

vestind nenorocirea ce se abate:

menit să-i cheme să le ceară viaţa

şi să-i arunce pe rugul unei lupte,

l-au jugănit de grai – şi-atunci paiaţa

a hohotit cu baierele limbii rupte –

de parcă pe-acest pămînt s-a murit în zadar,

moartea însăşi părîndu-le glumă:

pe primul dintre ei ce l-ar chema la vreun hotar

îl smulg de pe scară şi-l sugrumă;

de mii de ani-zăbavă;

nu şi-a mai tras nimeni fierul prin sine,

de tot atîta timp nimeni nu şi-a mai muşcat inelul cu otravă

de teama numelui ce i s-ar lăsa în ruşine.

Marele Mut, zeu arlechin,

c-un ochi rîde, cu celălalt plînge –

ca ouăle-n pasăre stau sufletele-n el – ciorchin

de inimi, viţă nobilă, scăldată-n sînge;

înţelept în pragul marilor greşeli,

ci drept în faţa multelor nedreptăţi –

cască ţărăneşte-n faţa celei mai cumplite buimăceli,

cu sufletul la luceafărul sfintei lui judecăţi;

bogat de cît i-au smuls jefuitorii,

ci nespurcat în mîndra-i mizerie,

Mutul stă ca pietrele-n apa stricatei istorii,

pe malurile căreia ard focurile – şi el nu se sperie;

muncind un pămînt la răscruce,

pare-o seminţie în eternitate,

în jurul căreia un neam vine, altul se duce

şi toate-i pun foc la cetate.

Idol pecetluit cu fierul pe vrana gurii,

pierzîndu-şi scrierea, însemnează şi hîrşîie

Pe lemnul răbojului – ci nu-şi greşeşte augurii

în înţelepciuneia sa de obîrşie...

Marele Mut, muşcîndu-şi limba friptă de tăceri,

îşi răsteşte animialica încîlceală;

prevestirile lui în doi peri

se vădesc atinse de piatra filozofală:

mugetul său este-un grai

de multă spunere şi nespunere

prin el se-nţeleseră-mpăraţi şi crai

a toate seminţiile ce şi-au spălat scutecele-n Dunăre;

pune săgeţi, şi păsări, şi broaşte

pe tipsia de lemn;

cel ce ştie citeşte şi-i vine de cunoaşte

şi-l apucă spaima dintr-acel semn.

Nu dă nimănui seamă

pentru ceea ce spune –

cuvintele lui sînt întîmpinate cu teamă,

ucid, mor cu victima de gît în genune;

greoi lătrînd graiul său de jivină –

taină între ceea ce trebuie şi nu trebuie ştiut,

vorbirea a ceea ce vine, dacă-i ursit să vină –

Marele Mut;

între ceea ce trebuie auzit şi neauzit

spus şi ascuns, cinstit şi trădat;

veşti în zadar – de care însă aerul geme-mpînzit

ca un mare steag de mătase, brodat.

Idol mergînd pe catalige,

al unor ţărani ce-şi pierdură locul sub soare,

dar pe care ştiu să şi-l cîştige

cu multă nepăsare;

urs greoi, povîrnit de-un umăr –

pe cînd această ţară plătea-ndulcirea la tribut

copii şi ţări şi fecioare cu sîngele iute şi tînăr –

o fericire să fii schilod şi mut.

Zeu deghizat în propria-i ţară,

căci toţi cîţi se dădură cu numele neamului în vileag

în multe vânători se vînară,

s-au pus în lanţ şi s-au ucis pe alt meleag –

chipul unui popor nefericit de la sorginte:

nu ştii de l-au cotropit creţurile măştii de burdihan de vită,

ori dacă vremea pîrli ca apa fierbinte

faţa cea adevărată, dar neadeverită.

Marele Mut

adulmecînd relele poporului său,

se făcuse odată temut –

ci ei îi tăiară nasul punîndu-i botniţă de dulău;

în locul rostrului, o cuşcă fără chei –

pliscul închis; graiul zadarnic mare;

batjocorindu-l, cum numai ei ştiu să se batjocorească-ntre ei,

veninul cuvîntului de-ndreptare;

rînjindu-şi fasolele colţoase şi rare,

se strîmbă la ţăraniii neguroşi de viaţă şi veşnicie,

făcîndu-i să rîdă cu multă speranţă şi neatârnare

pe vremuri de nimicnicie.

Marele Mut, fiară cu pielea întoarsă,

îmbrăcîndu-şi cămaşa de pedeapsă a propriei blăni

peste carnea ca o pupilă de ochi, arsă –

a corpului zvâcnind prin milioane de răni:

animal-strămoş cinstit şi azi în pomelnice

de-un popor care-a trăit la focul sfintei peşteri,

cu spatele spre bătăliile lumii vremelnice,

în legea propriei lui descreşteri şi creşteri –

încins cu propriul ombilic

tras din matcă, pe după sine strîns –

Mutul şi-a oprit naşterea la ultimul gong al sorocului idilic

dintre rîs şi plîns.

Cu unealta prăsilei pe umăr

ca un cosaş cînd se-ntoarce de la coasă –

ţăranii-l întâmpină fără sfială şi murmur, 

iertîndu-i înfăţişarea scabroasă;      

căci ei sînt ctitori ai unui templu veşnic şi nespurcat, 

sfioşi – dar nu bolnavi, nici iubitori de scîrbe şi măscări –

aceasta le-a fost ghioaga adevăratului descălecat,

sceptrul pus în calea celei din urmă pierzări; 

iar cînd se face Mutul spre livadă,    

punînd ochiul de pasăre pe pomii sterpi şi gata să cadă –

aceştia-nfloresc şi-n pietre cînd se uită şoimul acelei unelte

se-aude foşninid prolifică sămînţa din granit;

mîlul rodos al unei necunoscute delte

acoperă ogoarele stîncoase de-au îmbătrînit –

holde şi păsări şi vite se umplu

de uitătura vieţii,

supuise şi blînde sfîntului suflu

într-a căruia apă invizibilă înoată stelele şi planeţii...

Marele Mut – preot hilar

al unei biserici în care predicile spuse pe şleau

se pustiesc de putere şi har,

iară perechile se urăsc despărţite şi nu se mai iau –

Zeu animal – vedenie pe care scînteiază perii,

Zburător căzut, heruvim;

împotriva Tatălui se ispăşi, schimbînd firea căderii

în templul pe-a cărui lespede ne naştem şi sfîrşim –

venit dinspre planeţii altei stele –

muritor curat ca mireasma de leandru,

l-au uitat printre noi – căci masca de piele

nu-i decît batjocura acelui coif de scafandru;

căzut pe prundul blestematei planete –

pe cînd cerceta marea eterică,

Zeu fu numit din spaima sălbaticelor cete

şi mag apoi – întemeie nevăzuta, uriaşa firii biserică,

Marele Mut– bolnav de cît avea închis în minte,

nemuritor savant, luceafăr,

vorbind un grai fără cuvinte,

trecu drept năzdrăvan şi neteafăr;

zăcînd de boala sfintelor fantasme

ale unei patrii pierdute-n mările stelare,

viaţa lui şi-a spus-o mai apoi în basme,

cu fiare enigmatice trăind enigmele-i clare;

primind obiceiele hoardelor animale,

se supuse oamenilor – şi astfel i-a supus –

ci ei tot n-au putut pricepe firii sale

şi ceea ce n-au priceput au luat în rîs.

Marele Mut, părintele poeţilor profeţi

cărora le cîrmuieşte augurii,                                          

să treacă cu bine parabolele-acestei vieţi –

apoi le-nchide cu sărutul muţeniei floarea gurii,

precum în ceruri aşa şi pre pămînt –

măsură a tuturor lucrurilor, sfîntă şi tristă –

a celor ce sînt, dacă sînt

şi-a celor ce nu există – dacă ele nu există.

<<<            

 [index]  [bio-bibliografie]  [ referinte ]  [ texte alese ]  [ galerie foto ]  [ carte de oaspeti ]