„Figură paradigmatică a poeziei actuale, posesor al unei opere durabile, de o forţă a expresiei vizionare ieşite din comun” - Marin Mincu

◊ "Elegii politice" – Cronici literare din "Gandul", "Ziua" şi "România literară"

“România literară” nr.31 din 10 August 2005

Daniel Cristea-Enache:

Roşu vertical

De o bună bucată de vreme, e nevoie să-ţi lărgeşti mult urechea şi să-ţi ascuţi auzul pentru a afla - în vesela noastră hărmălaie (sub)culturală - ceva despre Ion Gheorghe. Un poet important, de care istoria liricii postbelice nu poate face abstracţie, dar care a devenit aproape invizibil, o vagă siluetă de aer în peisajul actual. Rareori mai este amintit în câte o evocare nostalgică a anilor '60 sau menţionat într-o înşiruire de nume, de obicei la sfârşit, ca o curiozitate literară; ori “analizat", cu un surâs fin, pe făgaşul excentricităţilor sale, de-a lungul drumului de pietre şi simboluri pe care l-a parcurs cu un fel de stoicism, la mijloc de ridicol şi vizionarism. Criticul nu trebuie să adopte o conduită justiţiară de haiduc, deposedându-i pe cei ce au vizibilitate, prestigiu simbolic şi succes de public, pentru a-i împroprietări pe cei ce nu le au. Egalitarismul în câmpul artistic este un nonsens, intrând în contradicţie cu relieful atât de accidentat al valorilor estetice. Dar tocmai prin recunoaşterea şi omologarea acestor valori, o parte semnificativă din creaţia lui Ion Gheorghe merită girul şi chiar entuziasmul nostru. Cu toate inegalităţile sale şi în pofida unui tezism, aşa zicând, inocent al operei, se cuvine să-i citim cu atenţie poemele, făcând abstracţie, pe cât posibil, de culoarea convingerilor politice care le subîntind. Critica literară în care cred este una transideologică, recunoscând şi impunând merite artistice, nu civice. Mai ales că literatura română contemporană nu e atât de bogată încât să-şi permită luxul de a renunţa (în cuvintele Ilenei Mălăncioiu) la scriitorii de dreapta pentru că sunt de dreapta şi la cei de stânga pentru că sunt de stânga...

Ion Gheorghe este un poet de stânga şi nu face nici un secret din această adeziune devenită organică aderenţă. Comunist pur şi dur, cum nu sunt mulţi pe nisipurile mişcătoare ale politichiei dâmboviţene, el îşi transcrie în Elegii politice crezul ideologic, expunându-l cu o neobişnuită directeţe. Nimic aluziv, răsucit sau cotit în transmiterea mesajului său. Acolo unde alţi autori ar prefera perifraza, simbolul, valenţele conotative, sugestia şi celelalte modalităţi de catifelare a discursului liric, poetul acesta dârz şi inflexibil alege calea cea mai scurtă, simpla denotaţie, dezvăluirea dintr-odată şi cu totul a propriilor convingeri: ,Bărbaţi politici să ne apere nu sunt!/ Ei trăiesc şi procreează cum ştiu/ În cartierele cu multă pădure,/ Cu vile şi maşini de primenit/ Atmosfera; de orice impuritate politică,/ Meteorologică sau recalcitrantă.// Dar eu sunt poet în Partidul Comunist/ Şi vreau să-mi îndeplinesc îndatoririle." (Cartier). Ce înseamnă, oare, această îndeplinire a îndatoririlor de poet comunist? Înseamnă scrierea unor versuri... deloc convenabile cenzurii comuniste, o depăşire spectaculoasă a cadrelor strâmte din standardul culturii oficiale. Există un stas al regimului socialist şi al artei create în spirit partinic; şi există, pe de altă parte, o fervoare comunistă, un roşu vertical ce explodează în poemele lui Ion Gheorghe, conferindu-le natura agitatorică a manifestului. Atâta puritate revoluţionară ajunge să deranjeze un sistem osificat, vehiculând lozinci în care nu mai crede nimeni; astfel că, apărut în plin ceauşism, la ani buni de la Tezele din iulie 1971, volumul acesta elegiac şi nu prea a fost sever cenzurat. Ediţia de faţă recuperează textele, versurile şi cuvintele epurate, reintroducându-le în ansamblul omogen din care fuseseră extrase abuziv. Volumul, în întregul lui, este foarte bine legat, fără derapajele şi sincopele întâlnite în alte momente ale creaţiei lui Ion Gheorghe; şi orientat, ca o armada liric-războinică, înspre apele teritoriale ale inamicului. Surpriza este de a vedea cât de numeroase sunt secvenţele anti-, cât de puţin ortodox e comunismul poetului în raport cu cel transformat în politică de stat. Câteva mostre: ,În vatra focului ardea fierul ruşinii;/ Prin scorbura cămăşii de tort/ Li se-mplânta în pieptul stâng/ Semnul înfierării;/ Vuiau foalele
s-aţâţe focul/ În care se coceau ştampilele;// Cei din seminţiile trădării/ Ridicau cumplitele sigilii, le trânteau/ În carnea de ţăran; abur, sânge/ Miros de carne friptă/ Copleşea lumea:/ Ca boii, ca păsările îngrămădiţi/ Şi fără apărare.// Răspândiţi apoi în pivniţele babilonului/ Deprindeau un cântec/ Al robilor uniţi: cântau muncitorii,/ Cântau şi cei munciţi; şi cei cu pământ/ Şi cei săraci - lipiţi: Hai la lupta/ Cea mare..." (Înfierarea); ,Prin curte, unul câte unul,/ Din boxele de porci sunt scoşi ţăranii -/ Cei ce-au dormit către vânt,/ Veşti stranii cunoscând şi zvonuri/ Adeverite mai târziu: pe-un pat de lemn/ Sunt împilaţi; călăii îi încalecă,/ Cu cleşti de aur le scot limba;/ Şomoiog de cânepă înmoaie/ În bidonul cu venin de ierburi;/ Prinsă de cap, ca lipitoarea,/ Limba ţăranului e amorţită:/ Se ştie locul clevetirii; rădăcina/ De unde iese vorba cârtitoare -/ Cu ştergătoarele de câlţi se şterge/ Cuvântul de împotrivire." (Vara muţilor); ,Unde-i bărbatul politic, cel ce,/ Luându-şi steaua-n frunte,/ Să nu fie negustorit?/ Unul singur ne-a fost trimis; şi-a părăsit/ Copiii şi bucuriile puterii şi-ale slujbelor/ Supreme.

L-au prins şi l-au vândut/ În viraje oceanice./ Unul singur a părăsit fotoliile, tribuna/ Şi-a plecat pe cruce în pădurile virgine./ A fost ucis pe când venea la apă; cu maşina/ Roentgen l-au găsit. S-a ridicat la cer/ Şi noi îl căutăm nebuni./ Chipurile altora le cumpărăm să ne lipim/ La pieptul bărbatului politic/ Pe care să nu-l strice timpul, tagmele/ Şi-ameninţările; manevrele şi ura." (Iconografie, dedicată lui Ernesto Che Guevara).

Exemple de asemenea elegii atipice, mai puţin jeluitoare şi mai mult acuzatoare, sunt din abundenţă în paginile cărţii. Spirit polemic şi incomod, ajungând cu uşurinţă la vehemenţa de ton şi de limbaj, Ion Gheorghe este un Ioan Botezătorul tardiv, dar la fel de muşcător, anunţând nu venirea lui Mesia, ci, dimpotrivă, îndepărtarea de un ideal: al stelei în cinci colţuri. Într-un poem ca Marele Spirit este chiar evocat - fără pic de ironie - ,Potirul Iniţial" de unde popoarele au băut ,roşul profund", potir, vai, spart de tehnocraţii modernităţii industriale. Linia de ruptură cu ideologia oficială şi cu aplicaţiile ei în câmpul social se conturează în mod clar, poetul situându-se de partea unei clase (ţărănimea) condamnate să dispară în noua orânduire. Lumea ţărănească este ,vertebra de pământ" ce ţine laolaltă Neamul şi Patria, o tradiţie cu un capăt pierdut în negura cosmică şi cu un altul susţinând, ferm, faptele noastre de azi. Organicismul viziunii, comparabil cu cel eminescian, dar întors în sine până la tautologie, face din Ion Gheorghe un neomodernist ieşit din rândul ,şaizecist", un poet al concretului apăsător (iar nu al volatilităţii luminoase) cu mâinile împlântate până la umeri în pământul şi dramele lumii. Materia aceasta grea, purtând o veritabilă istorie a suferinţei umane, româneşti, ţărăneşti, e frământată şi modelată cu tenacitate, la concentraţia înaltă a obsesiei şi în dispreţul oricărei eufonii. E mai degrabă proză aici decât poezie, o pastă verbală densă ce umple spaţiul paginii fără a lăsa cel mai mic lăcaş de ventilaţie lirică: ,Suflă ţăranii cu capetele lor de cai/ În scăldătorile maşinilor - nici fiert/ Nici îngheţat;/ Trece mama cu sângele fiului/ Până la genunchi, ca printr-o mlaştină:/ Industrii;/ }ăranii suflă ca vitele-n scăldătoarea/ De lapte, de ulei, de sânge -/ A industriilor;/ Se laudă ocârmuirea, ţăranii suflă/ Cu boturile lor de cai în scăldătorile/ De lapte, de vin, de ulei./ Extracţie de clasă, la nesfârşit şi-n disperare." (Extracţie de clasă); ,Pe cel dintâi l-au alungat cu pietre,/ L-au răstignit pe la izvoare;/ Şi i-au vărsat lichidele primordiale:/ Dunga de sânge şi umori/ Se vede şi-acum băloasă pe planetă -/ Ca un fitil spre dinamita/ De sub această lume mult îngăduită:/ Pe vărsătura de oţet şi fiere/ }âşnită de sub coasta ruptă de lance/ Se-arată îngrăşarea seminţiilor/ În viermuială." (Mereu şi mereu aşteptat).

Dacă seria tematică şi imagistică pozitivă se organizează în jurul figurii de Crist contemporan a ţăranului, seria negativă reuneşte, pentru le expune oprobriului, elementul politic şi pe cel tehnologic. În prima linie intră profitorii, diplomaţii şi politicienii din cancelarii, preaputernicii în cuvinte, predicatorii mincinoşi şi scribii aidoma, mâncătorii de miere verbală pe pâinea altora (!), în fine, întreaga tagmă a jefuitorilor ce exploatează în mod cinic un ideal social. De o puritate neverosimilă, aproape de inocenţa adamică, poetul se ridică şi împotriva plăcerilor pântecului, ale cărnii, spărgând tarabele Venerei şi proiectându-şi imprecaţiile în obrazul boit al luxurii. Contramodelul său fiind cel al unui eros frust, ţărănesc, ingenuu la modul împerecherii făpturilor lui Dumnezeu. Un adevărat spectacol pirotehnic îl constituie însă inventarierea industriilor, a tehnologiilor şi maşinilor, cu scopul transparent al osândirii lor. La antipodul lumii rurale şi muşcând din ea cu voracitate, până la atingerea fibrei de rezistenţă a naţiei, progresul industrial (care altor poeţi din epocă le smulge accente de entuziasm) este echivalat cu un blestem, un preludiu al iminentei Apocalipse. Camioanele transportând materii urât mirositoare, pârghiile şi organele de fier, rulmenţii, pistoanele, ghemele de sârmă şi cablurile, ,bălegăul" farmaceutic şi ,flegma de motorină şi ploaie" potopesc universul de curăţii şi semne al lui Ion Gheorghe, dezlănţuind, în ripostă, sarabande de imagini negre, demistificatoare, profetice. S-ar putea face o antologie numai cu ele.

Un volum puternic, cu multe versuri memorabile; şi un poet, atât de original, ilustrând un socialism uimitor, reacţionar. Să fie acesta singurul mod în care sintagma ,comunist cinstit" se poate adeveri?

Ion Gheorghe, Elegii politice, ediţie integrală, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2002, 204 p.

Ziua (Literară), 10 noiembrie 2003

Octavian SOVIANY:

Alungarea din sine 

Publicate pentru prima oara intr-o editie cenzurata in 1980, Elegiile politice ale lui Ion Gheorghe isi pastreaza nealterata intreaga actualitate si dupa prabusirea regimului comunist, caci, chiar daca ele s-ar integra poeziei protestatare, infatisand, cu manie si cu revolta, ororile totalitarismului romanesc atins de frisoanele delirului paranoid, bataia lor este de buna seama mai lunga, poetul interogandu-se in aceste poeme, poate mai crispat si mai nelinistit ca oricand, in legatura cu rosturile mai adanci ale existentei si ale creatiei. In descendenta lui Heliade si Eminescu, el se ipostaziaza intr-o voce oraculara, intr-un "inspirat" posedat de daimonul poeziei, capabil sa vada radacinile cele mai adanci ale raului si sa le denunte, in clamari de profet biblic si-n ieremiade unde scrasnetul de durere se amesteca cu strigatul de revolta: "Poetul national;/ Proroc batut cu pietre/ De poporul sau –/ Bea si el vinul cetatii/ Cand politicienilor le merge bine;/ Se umfla de fiere pe cruce/ Cand se incurca firele diplomatice...// E vorba ca poetul poate-nnebuni/ Din generatie in generatie;/ Surpandu-se,/ Ii creste parul pletelor/ Din ce in ce mai albe,/ Ca o mantie, ca o trena;/ Si altceva decat aceste plete lungi –/ De parca ar fi un astronom/ Cu fata dubla, cu capul rasucit,/ Zeu insusi, altceva nu mai are" ("Poetul national"). Dupa cum se poate vedea, starea de poezie e tot una aici cu starea de delir sacru, cu acea "nebunie" clarvazatoare care face sa fie inteligibile intelesurile adanci, iar eul rostitor sa se dilate, insumandu-si si asumandu-si toate frustrarile si toata durerea Cetatii, este constiinta nelinistita a acesteia, devine "ochiul poporului": "Ochiul metabolic si atavic,/ Ce se uita inapoi,/ ochiul din ceafa – / De aceea au poetii plete;/ Cantaretii arsi pe chitare/ Batand politia cu-o floare alba,/ Tot de-aceea au plete – / S-acopere vazul din ceafa.// Poetul este ochiul insusi, ancestral,/ Cetosul, racitul, animalicul/ Ochi din ceafa al natiunii;/ Ce vede el nu-i parere,/ El vede – adica zareste/ Cu mii de ani mai inainte/ Si plange viitorul/ Dinspre trecut.// Poetul national – ochiul/ atavic al poporului". "Metabolic", "atavic" si "ancestral", vazul oracular pe care il genereaza starea de poezie e dat insa, in viziunea lui Ion Gheorghe, de sentimentul solidaritatii cu un spatiu geografic si cu o colectivitate etnica, astfel incat "daimonul poeziei" este tot una cu "duhul neamului", iar poetul va desfasura, in consecinta, o intreaga mitologie a autohtoniei, intemeiata pe mitul pamantului-mama. Constiinta sutohtoniei ia nastere dintr-o comuniune de substanta, caci in chimia secreta a proceselor celulare actantul liric nu va intarzia sa descopere prezenta argilei materne: "Vad ochii mei vertebra de pamant/ Sub cutia capului, sub/ bulbul creierului, la pragul osului/ Rotund – / Asa cum se vede coada fructului/ Leganandu-se de creanga,/ Asa cum se vede lujerul florii/ Leganandu-se de brazda; vad ochii mei/ Vertebra de pamant.// Ultimul mosor din lujerul/ coloanei vertebrale: ultimul butuc/ din tulpina coloanei, ultimul/ Corp geometric – / Vertebra de pamant / Incoruptibila si nemiscata / Vertebra cu care nu se poate face targ./ Cu care nu se poate invoi nimeni,/ Care nu poate fi rugata, inselata" ("Vertebra de pamant"). Iar protestul anticomunist al poetului se naste tocmai din constiinta acestei autohtonii, totalitarismul e malefic pentru ca se intemeiaza pe tradarea de sine (a acelor putini si puternici) si pe alungarea din sine (a celor mai multi si supusi). Este si motivul pentru care Ion Gheorghe se opreste indelung la conditia taranului "urbanizat", adica azvarlit in afara lui insusi, mutilat fara mila, vaduvit samavolnic de propria sa identitate, de propria sa existenta. Avatarurile acestei alungari din sine sunt trecute in revista de autorul Scrisorilor esentiale in secvente de film verist care se convertesc, in cadentele aspre ale rostirii sale profetice, in panorame apocaliptice: "Numai taranii traiesc pe schele,/ Negri de ger, le crapa ouale de corb/ Ale oaselor; dar astfel pot si ei sa vada lumea;/ Saliva li se face piatra pe oras,/ E grindina...// Numai pasarile legate de-acest pamant/ Le cunosc viata – haladuiesc alaturi/ Tarani si ciocarlii, femei si barbati/ Cu creasta ca peana la cusma;/ Zgribulindu-se si ciugulind iarba/ Indemnata prea repede la crestere,/ pe la gurile canalelor termice –/ Pe unde sufla aburii de armasar/ Ai babilonului" ("Inghetul"). Poetul nu se multumeste insa doar sa constate prezenta raului, el se interogheaza nelinistit in legatura cu cauzele adanci ale acestuia, pe care pare a le descoperi in profunzimea fibrei umane, cum sugereaza extraordinarul poem "Simulacre", unde crisparea anxioasa a lui Ion Gheorghe atinge punctul sau paroxistic. Caci, in viziunea poetului, omul e condamnat sa fie permanent fabricant de simulacre, de "fenomene" (de felul ideologiilor) care imbraca aparenta realului, iar creatia nelinisteste, intrucat se dovedeste doar un drum de la nimic la nimic: "Si golurile, golurile ce ne pasc!// Sa fie acest joc o forma de pamant a Gaurilor/ Negre? care singure se amagesc aici,/ Inghitind in locul astrilor batrani si-al/ Planetilor, aceste simulacre ale aerului/ Si-ale pamantului, noian de mingi./ Sferele in simulacru? Dar oamenii, dar zeii,/ Pe cine, cine pacaleste?" Astfel incat, Elegiile politice nu sunt decat niste acte de acuzatie la adresa comunismului totalitar, ci un rechizitoriu al lumii actuale, cu inflatia ei de "nimicnicii" (printre care s-au numarat si ideologiile totalitare) iar Ion Gheorghe este, inainte de toate, in acest volum (daca nu cumva formula e pleonastica) un mare poet apocaliptic in tonalitate oraculara.

Gândul/ Sambata, 8 octombrie 2005/Cartea săptămânii

C. Stănescu

 Poeme din cuşca de fier

Nici poeţii comunişti n-au avut o viaţă uşoară în comunism! Poeţi comunişti?!? Excluzând turma versificatorilor de ocazie puşi la lucru de propaganda oficială vreme de câteva lungi decenii pentru a sfârşi dispreţuiţi de ea însăşi putem număra pe degetele unei singure mâini, de fapt, doar trei poeţi care-şi pot revendica pe drept cuvânt acest statut.

Întâi Nicolae Labiş, tânărul poet genealoid al “primelor iubiri”, simbol tragic şi tulburător al unui ataşament politic şi liric neîmplinit. Controversat, dispreţuit şi chiar urât în breasla lui, Mihai Beniuc rămâne, şi dincolo de “cântecele de pierzanie” ale primei tinereţi, un poet comunist nu doar recuperabil, ci şi, prin antologare, un mare poet. Al treilea, care, spre deosebire de autorul “Mărului de lângă drum”, nu s-a înfruptat nicicum din merele de aur, din “răsplata jertfei” politice rămânând, vorba cuiva, “sărac şi curat” până la cei 70 de ani împliniţi de curând, în miezul acestei veri, este Ion Gheorghe. Autorul “Elegiilor politice” vine spre “zorii roşii”, ca şi ceilalţi doi, din lumea veche ţărănească. O rădăcină a poeziei lui, “vertebra de pământ”, o găsim chiar în zorii poeziei româneşti, în “Clăcaşul” romanticului socialist utopic Cezar Bolliac: “Pâinea, fierul o rodeşte; / Tot cu fierul o păstrăm; / Ea e-a celui ce-o munceşte; / Trântorilor n-o mai dăm”. Declaraţia semeaţă a lui Bolliac devine o ameninţătoare interogaţie retorică la urmaşul său: “A putrezit cadavrul sudorii… / Pământul este al celor ce muncesc? / Sau cântecul vostru de naştere / E cel mai mincinos din câţi / S-au ridicat pe-o baricadă şi la miting!”. Drept urmare, “Unul câte unul, ţăranii cu topoare / Intră făcându-şi calea: ce taie ei, / Ce vor tăia odată, ferească Dumnezeu…”. “Fata de boier” a lui Bolliac e o sclavă maltratată, cu oasele “zdrobite rău de bice şi roase-adânc de fiare, / Pârlite de dureri”. În viziunea urmaşului său de la 1980 ţăranca, “zeiţa pământului”, e zdrobită “cum se bate pânza la râu”, “peste pulpe, peste sânii de capră tânără”: “Roade zgârciurile ţărăneşti, pe care bâta / A sărit precum ciocanele ţambalului pe coarde - / Zuruie oasele rupte…”. Bătaia ruptă din “raiul comunist” e descrisă în versete apocaliptice de un poet comunist indignat în numele “comunismului” utopic din mintea sa. Într-o vreme când în poezie curajul luase, cu prea puţine excepţii, forma “şopârlelor” şi a “aluziilor” bine pitite în metafore esopice, poetul comunist descria astfel cruzimea regimului instalat prin fraudarea istorică a unei utopii: “În cuşca de fier / I-au închis pe ţărani – i-au dus să-i înfiereze ca pe vite: / De cu seara se vesteau dubele-n sat… / Erau scoşi din curţi cu frânghiile-n coarne, / Duşi de căpestre roşii, târâţi / Cu juveţele – cei mai cuprinşi, cu avere…/ Cei din seminţiile trădării / Ridicau cumplitele sigilii, le trânteau / În carnea de ţăran; abur, sânge / Miros de carne friptă / Copleşea lumea: / Ca boii, ca păsările îngrămădiţi / Şi fără apărare. / Răsturnaţi apoi în pivniţele babilonului / Deprindeau un cântec / Al robilor uniţi… / Hai la lupta cea mare… / Acest cântec noi l-am învăţat / Şi de la unii şi de la alţii - / Nenorociţii de noi, cei mai fără viitor / Dintre toţi cântăreţii!”.
“Elegii politice”, volumul devastator scris de Ion Gheorghe ca o lamentaţie indignată la decesul “vertebrei de pământ” a neamului său a stat în cumpăna cenzurii comuniste preţ de nouă ani. A apărut, cu doar câţiva “dinţi” scoşi, dar păstrându-şi toată energia instigatoare, în 1980 la “Cartea Românească”, unde a şi fost reeditat integral acum, după 1990. Împreună cu “Democraţia naturii” de Mircea Dinescu (1981) şi “Urcarea muntelui” de Ileana Mălăncioiu (1985), “Elegiile politice” ale lui Ion Gheorghe, actuale şi azi, salvează onoarea poeziei româneşti de un prea mult şi prea lung cântec cu gura închisă…

<<<

 [index]  [bio-bibliografie]  [ referinte ]  [ texte alese ]  [ galerie foto ]  [ carte de oaspeti ]