„Figură paradigmatică a poeziei actuale, posesor al unei opere durabile, de o forţă a expresiei vizionare ieşite din comun” - Marin Mincu

Ion Gheorghe– „Cogaioanele, Munţii marilor pontifi”, Ed. Cartea Românească, Buc. 2004, pag. 501-515 (Postfaţă)                                                 
 

                                       „Munţii, preoţi mari…"
1. Cartea „Cultul Zburătorului", pe care am invocat-o deseori în lucrarea de faţă, apărea în 1974. Subtitlul „Opiniile poetului asupra miturilor autohtone" mi-a fost sugerat şi impus în redacţie cu scopul de-a facilita (cu acea laşitate românească a adevărului pe jumătate afirmat, însoţit de-o complice facere cu ochiul în ambele direcţii: atât la cenzura autorităţilor cât şi la rigorile autorului, să se simtă bine, cooperante şi solidare) apariţia ei şi astfel afirmarea publică a obiectelor de la care şi pentru care pornise şi se înfaptuise lungul şi solidul nostru eseu. Ticălos până la cinism şi crimă literară, directorul editurii s-a pus de-a curmezişul obligându-1 în plus pe redactorul de carte să garanteze cu un referat de competenţă arheologică, seriozitatea şi credibilitatea nu atât a întreprinderii cât a situaţiei statuetelor de paste litice, obiectul de fond al lucrării.
Dacă subtitlul ne-a adus mai târziu răsplata din partea savantului de etnografie şi folclor Romulus Vulcănescu prin situarea pe un loc glorios lângă marii constructori de eresuri culturale, într-a sa Mitologie Română, statuetele de betoane arhaice, cum le-am numit atunci, au rămas pietrele de moară legate perfid şi odios de gâtul, de braţele şi de toată fiinţa poetului Ion Gheorghe, spre a-l trage la fundul apelor mereu tulburate de procese de intenţie, de etichetări şi incriminări, diversiuni, cu scopul de-a intimida fiinţa naţional-autohtonă. Nu rareori am regretat şi blestemat clipa în care am avut revelaţia lor şi anii în care am căpătat conştiinţa şi certitudinea valorii de neimaginat şi imposibil de evaluat a obiectelor în cauză.
A fost ca în basmul cu acea zee Cosânzeana – Din cosiţă floare-i cântă – Nouă împărăţii ascultă, unde eroul, stând la îndoială într-o împrejurare cheie, determinantă, este avertizat cu ultimatul sibilinic: „de-l vei lua acel lucru, rău îţi va părea, de nu, şi mai rău te vei căi!”. Situaţie unică, irepetabilă, de opţiune pe viaţă. Cercetez adesea referatul care între timp s-a transformat într-un Testament şi mă surprind cu spaima că rămân dator faţă de acel dar al zeilor, aproape ucigător, faţă de cei ce m-au ajtuat atât cât au putut şi m-au lăsat singur şi aproape înfrânt: n-am reuşit să le cuceresc un loc de patrimoniu cultural spre a le scuti mesajul de represiunea, falsificarea şi distrugerea finală ce le-o urzesc forţele oculte. Mă voi referi la instituţiile vrăjmaşe în locul cuvenit, aici ocupându-ne de acele aspecte în care am reuşit să mă elucidez eu însumi definitiv spre a putea argumenta sănătos şi solid pentru minţile solide şi de bună credinţă valoarea obiectelor.
Încă din cartea „Cultul Zburătorului”, după 30 de ani de crecetări şi verificări plătite cu sănătatea şi tinereţea, văd astăzi cu satisfacţie a fî reuşit două lucruri foarte importante, juste şi categorice:
1. Am intuit solid şi inspirat cuprinderea şi înscrierea statuetelor plurifigurate în mitologia omului autohton, impunându-le ca operă a unei culturi spirituale care le-a creat şi pe care, la rândul lor, au inspirat-o.
2. Am enunţat şi argumentat pe fragmente de mithos românesc un fapt unic în analele cercetărilor arheologice: descinderea în depozitele de aşa-zise concreţiuni grezoase, grămezi de figurine ciudate şi neînţelese de nimeni dintre cercetătorii de reprezentări zooantropomorfe în gresii şi calcaruri, echivalează cu intrarea într-o necropolă paleolitică.
Un singur om, arheolog de meserie, a mai avut puterea să afirme vechimea unor astfel de corpuri litice, dar a fost ucis de către dascălii şi elevii Şcolii de Arheologie oficială. Să pornim sistematic atât cu privire la situaţia statuetelor acestea, cât şi la prima victimă ce-a căzut cu ele la piept, urmându-1 pe cel ce ne dădea nouă referatul de acum 30 de ani.
Citez şi comentez, cât este necesar, documentul „Referat asupra lucrării Cultul Zburătorului". „Autorul descrie, în vasta şi documentata sa lucrare, numeroase statuete pe care le atribuie ca fiind produse de mâna omului. Chiar dacă acest fapt va fi, poate, contestat sau pus la îndoială, nu poate fi ocolită ipoteza că aceste artefacte (s.n.) sunt de natură a impresiona pe omul primitiv care, „citind" în piatră şi-a creat o mitologie, izvor al basmelor de mai târziu, ca şi pe omul de astăzi. Lucrarea va stârni vâlvă şi va avea desigur parte a fi tălmăcită şi în limbi străine (s.n.). Va stârni şi invidie (s.n.), îngrijorare (s.n.) şi nu convingere: ceea ce se întâmplă întotdeauna când se deschide o fereastră prea brusc spre trecut (ca şi spre viitor) pentru că este aproape imposibil să obţii din partea unor inşi inteligenţi şi integraţi social un efort de imaginaţie, o concesie infimă care i-ar aduce a face un pas dincolo de hotarele actuale ale cunoştinţelor ale certitudinilor şi raţionamentelor lor".
Divinul Domn Dinu V. Rosetti, cu ce mănuşi de medic îi lua pe proştii noştri! Le atrăgea atenţia că obiectele în cauză sunt artefacte, nu „concreţiuni grezoase", şi „luduş naturae" cum se opuneau oficialii prin conceptele lor neghioabe, de inspiraţie geologică. Dar numai observaţia, că respectivele corpuri litice au impresionat pe omul preistoric şi i-au determinat crezurile şi mitologia, ar fi fost suficientă pentru a oferi acestor pietre statut de patrimoniu şi de a le asigura protecţia instituţiilor aşa-zicând competente. Cât despre generoasa previziune asupra tălmăcirii în limbi străine, nu atât vremea, cât ticăloşia oficială a avut grijă să-1 infirme, în schimb a fost confirmat cu brio în vestea ce mi-o dădea dânsul despre invidia de moarte şi despre laşa îngrijorare ce vor ridica munte insurmontabil de sabotaje, meschinării şi fanatice cabale în calea noastră. Cronicarii literari ai vremii au înmormântat cartea, facţiunile securiste ne-au ridiculizat, publicând în „Săptămâna" o pagină cu fotografii de cartofi, prezentându-i, umoristic foc, a fi statuetele poetului Ion Gheorghe. Treizeci de ani de răutate concertată cazon, profesionist am înfruntat şi m-au determinat să caut noi şi noi argumente, nutrind cu naivitate speranţa că voi putea convinge şi-i voi face pe români a-şi întoarce faţa sufletului şi a minţii la un trecut pe probe de piatră.
Un singur scriitor, Adrian Păunescu, mi-a publicat în „Flacăra" un fragment de eseu ilustrat cu nouă fotografii de mare acurateţe şi cu o zână de gresie pe coperta revistei. Şi mai de curând, acelaşi coleg de mare generozitate, cât uriaşu-i talent, mi-a organizat o filmare şi a difuzat, pe postul de televiziune Antena 1, comentariul meu succint la imaginile de aproape o jumătate de oră de revelaţii păgâne, cu lumea cea mai veche şi deloc „primitivă", „sălbatică", de pe aceste meleaguri. în rest, numai batjocură, insinuare şi o criminală izolare, sub regim de ciumat ţinându-mă aşa-zisa intelectualitate care mai creştină, care mai atee, care mai sub teroarea propriilor insatisfacţii de fond. Ei nu-mi iartă luciditatea mesajului, conştiinţa supremei valori ce ar putea să mi-o confere omologarea colecţiei şi recunoaştearea fondului de manuscrise de câteva mii de pagini de inscripţii rezultate din decriptarea siglelor monetare, în care statuetele în cauză se află stanţate ca relicves cimeres.
Revenind la Referat, recunosc: am subapreciat cretinismul „inşilor inteligenţi" şi capacitatea lor, proprie mediocrităţii oficiale, de-a se coaliza în contra celor ce-i deranjează de la masa gloriei lor de pe o zi pe alta. Oricine cercetează, fie şi în treacăt, şi confruntă imaginile statuetelor de lut, din cartea lui Vladimir Dumitrescu „Arta neolitică în România", cu statuetele noastre de paste litice, nu poate să nu constate marea, izbitoarea asemănare, întrucât toată plastica epocii Pietrei Noi este copie a imaginilor ce se revelează din corpurile acestea plurifigurative, în funcţie de intensitatea luminii şi de poziţia privitorului faţă de obiect. Descoperirea îmi aparţine, în acest sens Referatul probează: „Autorul are perfectă dreptate când susţine că evoluţia unghiului de incidenţă a razei soarelui cu piesa contemplată trebuie luată în seamă: cea mai grăbită şi improprie expunere anulând posibilitatea oricărei înţelegeri a operelor ce supunem analizei. Pot da, în această privinţă, un exemplu: în aşezarea şi cetăţuia geto-dacică de la Cetăţeni (ju(J. Argeş), un cercetător, din a opta decadă a veacului trecut, semnala, prin desene şi note scrise, o stâncă cu inscripţii alfabetiforme. Luându-mă după aceste însemnări am găsit stânca redată în desen, dar nu purta nici urmă de semne alfabetiforme, pe care le-am atribuit fanteziei susnumitului. Acestea se petreceau pe la ora 10, într-o zi de vară. După ce am suit dealul, la poalele căruia se afla stânca, am văzut spre surprinderea mea semnele alfabetiforme, săpate aşa cum le-a redat în desen antemergătorul meu (alt unghi de lumină)".
Mult mai târziu, Romulus Vulcănescu avea să scrie în cartea la care ne-am mai referit „Mitologie Română”, pag. 78: „Tehnica de prezentare şi interpretare a acestor statuete şi figurine este aceea inventată şi utilizată de etnologul peruvian Daniel Ruzo în «La culture Masma», Paris – 1959”, indispensabilă în cercetările de paleontologie modernă. Ceea ce contează în metoda lui (Daniel Ruzo) este „latura precisă în care cercetătorul se plasează pentru ca punctul de vedere să-i permită să aprecieze operele în formele lor perfecte; faptul că această plasare este semnalată pe teren, printr-o operă executată cu aceeaşi tehnică şi aceeaşi factură, relevă maniera prin care acest sculptor a ştiut să profite de jocul luminilor şi umbrelor după orele zilei şi sezoanelor, pentru a pune în evidenţă imaginile. Ion Gheorghe procedează după metoda lui Daniel Ruzo, adoptând aceeaşi tehnică pentru a privi pietrele considerate de el magice sau real magice, în unele momente ale zilei, sub diferite unghiuri de incidenţă a luminii solare”. Cartea Dlui Romulus Vulcănescu, şi el format la Şcoala Academiei Di România, a apărut în 1985, la distanţă de 11 ani de „Cultul Zburătorului" care, la rândul ei, apărea la 15 ani după cartea savantului peruvian, când subsemnatul nu avea decât 24 de ani, franceza nu cunoştea iar cartea „La Culture Masma" nici astăzi nu-i de găsit în Biblioteca Academiei Române. Nu l-ar fi citat Dl Dinu Rosetti în Referatul ce ne-a susţinut? În treacăt fie spus, prin anii ’70 -’80, Daniel Ruzo a făcut o vizită la Uniunea Scriitorilor, unde s-a cerut să fie dus tam-nisam la Pietrele Doamnei din judeţul Argeş, obiectiv inexistent pe harta turistică a României. Acolo, marele peruvian, i-ar fi aşezat pe cei din delegaţia oficialităţilor ce-1 însoţeau, pe anume cote din teren şi, după ce i-a instruit, i-a uluit la o anume oră facându-i să vadă Cavalerul Trac şi alte imagini mito-istorice. Mi-a relatat acest episod D.R. Popescu, Preşedinte al Uniunii Scriitorilor din acei ani. Cunoscând rigorile vizitelor străinilor, fie ele şi turistice, ale acelor vremuri, o întrebare i-am pus martorului: Cum ajunsese a cunoaşte Daniel Ruzo, descoperitorul acelei culturi sud-americane, de unde auzise de Pietrele Doamnei? însă întrebarea, la care numai eu am răspuns prin cartea de faţă, „Cogaioanele - Munţii Marilor Pontifi”, este: Ce legătură are cultura Masma cu megalitele din Munţii Carpaţi, care au inspirat elaborarea şi au modelat mentalitatea celor ce au confecţionat artefactele noastre sistematizate mitologic în cartea „Cultul Zburătorului". Să lăsăm pe altă dată descâlcirea firului de naraţiune poliţistă ce leagă opiniile arheologul Dinu V. Rosetti de exegeza etnografului R. Vulcănescu asupra cărţii, dar mai cu seamă de cartea „La Culture Masma" şi de vizita peruvianului care, corect informat, şi dus la scriitori, ar fi putut întreba de „nebunul ăla cu pietrele", cum eram numit în folclorul Securităţii.
Ceva răspuns găsim indirect tot în Referatul Rosetti care zice în final: „Recomandăm autorului să ia legătura cu alt cercetător care s-a ocupat şi el de reprezentări antropo şi zoomorfe în calcaruri şi gresii similare betoanelor arhaice. Şi acesta le atribuie unor vremi anterioare paleoliticului. Din nefericire nu a putut să le valorifice întrucât, cum reiese dintr-o scrisoare mie adresată, în decembrie 1972 (extrag din scrisoare): „Din mai a.c. sunt pensionat de boală, sub continuu tratament medical, fapt datorat lipsei de spirit de colegialitate din partea arheologilor bucureşteni care mi-au sabotat munca de iniţiativă în probleme arheologice şi au dus o muncă de obstrucţie (s.n.) faţă de mine". (Acest cercetător se numeşte Gavril Aurelius Bălan şi locuieşte în str. Ghioceilor, 36 – Baia Mare, jud.Maramureş. A obţinut doctoratul la Roma şi a fost muzeografia Muzeul din Baia Mare). Urez tov. Ion Gheorghe succesul de a-şi vedea opera, pe care o socot în linii mari magistrală, ieşită cât mai curând de sub teascul tiparului, astfel se va putea pune în valoare şi rodul muncii colegului năpăstuit de la Baia Mare! Dinu V. Rosetti." Aici se termină Referatul şi încep o mulţime de întrebări, dintre care una este capitală: Unde se află acum, ce s-a întâmplat cu minunata colecţie de statuete litice a cercetătorului Gavril Aurelius Bălan? Cine avea interesul să le distrugă sau să le facă pierdute şi în ce constă acel interes? Însă pentru mine, dintr-un caz de conştiinţă scriitoricească de a face adică dreptate unui năpăstuit, iată, adevărul devine un pericol: peste nu ştiu câţi ani poate că un alt nesăbuit şi rebel ca mine va prinde firul acestei poveşti şi trăgând de el, până îi vor sângera palmele, va pune la rândul lui întrebarea: Unde sunt acum, ce s-a întâmplat cu statuetele poetului de la care s-a inspirat în cărţile lui de poeme şi care le-a întors pe toate feţele până le-a identificat în monedele geto-dacice, între suitele de sigle?
Şi vor mai fi întrebări precum: Oare Securitatea care n-ar fi acceptat, nici în ruptul capului, să facă dintr-un poet rebel, cap de afiş cultural, ce l-ar fi proiectat drept descoperitorul unei mari civilizaţii preistorice, cu urmări de atitudine socială de necontrolat, dispunea ea de cadre, ofiţerime, atât de savantă în probleme de arheologie? Oare savanţii din Şcoala de istorie oficială de cât timp au nevoie spre a se spăla de sângele nevinovat al bărbaţilor adevăraţi? Ce să zic? în anul 1999, prin luna mai, ne-am bucurat de vizita (după mari şi penibile insistenţe de-a primi un răspuns la Memoriul către Academia Română) Dlui Virgil Cândea. Reputatul vicepreşedinte al înaltului for avea obligaţia să vadă la faţa locului colecţia de statuete pentru care solicitam, fie omologarea la patrimoniu, cu minimum de asistenţă, fie negarea, spre a-mi servi la vamă, când le voi scoate din ţară. A stat peste timpul ce-şi programase, oprit de imagologia pietrelor noastre, a ascultat ceea ce îi citeam din textele decriptate din monede cu privire la rostul şi vechimea obiectelor în cauză. La finele discuţiei s-a plâns că, aici fiind nevoie de o comisie pluridisciplinară, Academia n-are putere să convoace odată, într-o lucrare, cinci savanţi de-ai „dânsei" spre a-i aduce acasă la mine şi spre a-i determina la un verdict oricare, în liftul de plecare, Domnul Virgil Cândea mi-a mărturisit un lucru pe care abia mai târziu aveam să-1 înţeleg. Eu, a zis academicianul, sunt creştin. Chestie hodoronc-tronc, am crezut eu pe loc. La două zile primeam un telefon de la directorul Bibliotecii Academiei Române, Băileşteanu, care mă ruga să-1 ajut să procure pentru acea instituţie, la ordinul Dlui vicepreşedinte, cartea din care eu îmi făcusem argument al tezelor mele enunţate în discuţia de pe parcursul vizitei la colecţie a înaltului funcţionar, anume „Civilizaţia Marii Zeiţe şi sosirea cavalerilor războinici", titlul traducerii în româneşte a cărţii Doamnei Marija Gimbutas „Old Europe and the Advent of the Indo-Europeans". Abia acum înţelegeam mărturisirea apartenenţei la creştinism a vicepreşedintelui Academiei: savanţii cu frică preacreştină nici nu luaseră cunoştinţă de-o carte atât de importantă şi solidă cu privire la păgânul neolitic, darmite să-i facă loc în Biblioteca Academiei. Am relatat episodul după expresia comună care denunţă absurdul ca situaţie de necomentat: „Ce să zic!", spre a evidenţia reacţionarismul şi exclusivismul dogmatic al Şcolii arheologice oficiale româneşti.
Am mai trăit, cu ani în urmă, un episod asemănător care mă obligă să mă tem de ipocrizia criminală, anticulturală a creştinilor români în posturi academice. Cu ani în urmă, pe când Securitatea număra şi cernea la bob mărunt intrarea străinilor în ţară, dar şi mai abitir vizitele acelora la domiciliul unui poet, prietenul loan Alexandru mi-a adus un domn şi o doamnă din R.F. Germania să vadă colecţia mea. Prilej mare de satisfacţie pentru mine: bărbatul, arheolog, participase în tinereţe la decopertări de topos la Olym-pia, femeia în juneţe făcuse parte din celebra echipă de investigaţii la Piramide şi-1 umărise pe Tutankamon scuturându-se de pulberea anilor. Arheologi şi nemţi pe deasupra, aduşi de-un prieten! După două ore de privit la pietrele mele, comentând între ei pre limba lor prestigioasă, perechea de savanţi s-a ridicat să plece. Mi-am condus, cu decenţă şi intimidat deopotrivă de vizită, oaspeţii care nu dădeau nici un verdict. Copleşiţi de ceva sau urzind ceva la care eu nu aveam acces. Aproape de staţia de troleibuz, Ioan Alexandru mi se adresează traducând concluzia exprimată, după mult şopot cu partenera sa, de către acel oaspete german: Ioane, zice poetul către mine, domnul cutare îmi spune: Fericit eşti tu, Ioane Alexandru, că ai ajuns la Domnul Nostru Isus Cristos; urăm prietenului tău să se elibereze cât mai iute de sub vraja acestor pietre, să ajungă un bun creştin! Ei veniseră, cu voie de la poliţia secretă, să mă creştineze! Am rămas multă vreme perplex după acea vizită, însă în timp s-au legat lucrurile: şi extaza lui Ioan Alexandru, care într-o vizită anterioară celei cu nemţii, căzuse copleşit de-o icoană păgână: o Sophie cu Pruncul la piept poţi vedea în piesele din categoria Mumelor şi Isiselor. Ceva îl contraria şi-1 zdruncina în mitologia lui cu Profetul din Nazaret, consemnată în patru variante şi numită Noul Testament, pe prietenul meu din Topa Mică. Pentru liniştea lui, dar nu numai, îi adusese pe cei doi arheplogi. Nu m-a interesat cum şi-a rezolvat Ioan Alexandru criza lui de conştiinţă, provocată de contactul cu statuetele mele de paste litice, dar înnodând la acel fir vechi mărturisirea întru credinţa creştină a vicepreşedintelui Academiei, ce trebuia să rezolve o petitiune către instituţia-i, realizez frisonat câtă ocultă ură din partea sistemului religios asociat cu poliţia politică am trecut cu vederea. Eu însă voi muri cu marea convingere căpătată prin decriptarea siglelor monetare, că Dumnezeu nu este biserica: El este Adevărul!
2. Dacă astăzi afirm cu certitudine, pe viaţă şi pe moarte, că din cele 55 de tipuri monetare geto-dacice, câte se consideră în mod oficial că există, din nici unul nu lipseşte măcar un exemplar stanţat, din statuetele de paste litice pentru care am fost prigonit cu neruşinare, mă bizui pe studiul îndelung, sistematic şi repetat al siglelor şi suitelor imagistice, al simbolurilor stanţate sau gravate într-acele picături de argint care au servit străbunilor mei drept monedă de schimb, dar şi drept banul mortului, ortul, ofranda şi actul prin care răposatul îşi legitima obârşia în faţa zeilor şi a tribunalelor Vămilor Transcendente; mii de pagini s-au adunat şi mă văd obligat să produc în final o listă de cărţi nepublicate, prin care am parcurs drumul de la documentul mitic la cel istoric, numismatic, la proba materială a faptului că statuetele mele sunt şi au fost mai mult decât sesiza chiar generosul meu referent Dinu V. Rosetti: obiecte de cult, urne funerare modelate, cu cenuşile morţilor încorporate unei reţete de paste de cimenturi protoistorice. Încă în cartea de poeme „Noimele", Editura Cartea Românească, 1976, bătusem cuiul lui Pepelea, cu o notă la un poem: „Cimentul de diamant (vajralepa) este o pastă preparată dintr-un mare număr de fructe, seminţe, coji şi rădăcini. Când e întrebuinţată în construcţii, pasta aceasta trebuie să fie încălzită. Se spune că palate, case, idoli, ziduri, fântâni, zidite sau întărite cu ajutorul acestei paste, durează un milion de ani" – (Notă din Panciatantra). La aceasta am asociat mai târziu reproduceri de monede pe câteva din copertele cărţilor mele de poeme, dar mai cu seamă am cercetat sensul mitului despre Fierbe Piatră, foarte vag chiar şi în „Tipologia Folclorului" de Ion Muşlea şi Ovidiu Bârlea. Satisfacţia mea uriaşă a fost când, prin decriptarea siglelor monetare, am dat peste formula tehnică ce descria ingredientele alimentare din care erau preparate acele cimenturi pentru modelarea respectivelor monumente funerare, replici ale megalitelor din toposul celor 55 de triburi autohtone. Atunci am început să înţeleg substratul mârşăviei oficiale, obstinaţia criminală a autorităţilor de a nu scoate la vedere aceste pietre. Mi-am amintit un moment din zilele când abia descoperisem depozitul de statuete şi mă adresasem unui coleg, redactor-şef la o revistă studenţească. El mi-a dat de ajutor pe fotograful Emil Cojocaru, am luat imagini, am dezgropat ciudatele obiecte, le-am adus, o parte, în Bucureşti rupându-ne oasele cu ele, şi ne pregăteam de vâlvă, de publicitate. La câtva timp, s-a sistat publicarea eseului meu ce trebuia să anunţe: O cultură necunoscută! S-a hotărât să meargă la faţa locului o echipă de „specialişti”. Era condusă de un oarecare, nimeni până azi, Floricel Marinescu, muzeograf la Muzeul Militar Central. Ce-avea sula cu subprefectura!... Ajunşi în teren, gaşca de băieţi de ştiinţă m-a batjocorit cu ironii de-ale lor şi după nici o jumătate de oră se grăbeau la celebrele pivniţe de la Pietroasele: eram terminat cu bazaconiile mele, nu fusesem în stare să le furnizez, vezi doamne, cioburi, „urme materiale" de locuire etc. La alte câteva zile, aşa-zişi muncitori la viile Staţiunii au venit noaptea, au spart pietrele din aşezământul respectiv, iar pe prispa preotului satului au lăsat câteva zile o grămadă de „corpuri grezoase", după care a venit un vehicul uşor, de teren, le-a încărcat şi duse au fost.
La doi ani după cele întâmplate, a pornit tumul metroului şi al amenajărilor strategice: statuetele furate de „specialişti" în betoane de la armata română, au fost sparte, analizate chimic, extrase formulele cimentului protoistorie Vajralepa şi se puseră pe treabă a face buncăr şi adăposturi antiatomice, cămăşi de betoane pentru hermetizarea arsenalelor, cu strajnică vigilenţă şi patriotism într-ale secretului de stat, cel fără scrupule. Astăzi, acel Floricel Marinescu este consilier prezidenţial în heraldică şi purtător de cuvânt al Ordinului Mihai Viteazul, ca răsplată a hoţiei patriotice prin care l-au îngenuncheat şi anulat pe Ion Gheorghe, poetul şi descoperitorul necropolelor preistorice.
S-o luăm sistemtic şi cronologic. Primul eseu despre decriptarea monedelor geto-dacice îl publicam în „Almanahul estival -1985 - Luceafărul - Istorii neelucidate". Acolo, enunţam şi demonstram că monedele sunt „epistole gravate în metale", în care nelipsit se află Cavalerii Traci, ca sume iconografice a o seamă de instituţii şi divinităţi. Mai apoi, în eseul nepublicat „Cronicile Baronilor Colindători cu Marea Mamă Cimeriană", finalizat pe 7.III.1998, stabileam definitiv prezenţa în monede a statuetelor de betoane arhaice descrise în cartea „Cultul Zburătorului". Am tras la xerox zece exemplare cu cele aproape 90 de pagini de traduceri ale inscripţiilor decriptate din siglele monetare şi le-am încredinţat unui număr de zece oameni în care aveam atunci încredere nemărginită. Un exemplar i l-am dat cu bucurie şi speranţă Dlui Şerban Andronescu venit în Bucureşti cu prilejul unor acţiuni scriitoriceşti şi pentru o documentare cu privire la cultul Zburătorului şi la orfism. Acest domn român, din America, se numără printre bărbaţii de curaj care a vizitat casa noastră să contemple statuetele cele blestemate, să asculte opiniile mele despre mituri şi protoistorie. În ultima întrevedere ce s-a produs, la convocarea domniei sale, în parcul din preajma Academiei Române (cerceta la Bibliotecă eseul nostru) mi-a mărturisit preţuirea sa de-un „monument de aur în mărime naturală", a persoanei mele, ce mi l-ar ridica pentru acele statuete, de-ar fi dânsul mai marele Statului. I-am replicat că am nevoie de mult mai puţin, dar n-am avut curajul să-i cer să facă demersuri onorabile spre a scoate din ţară acel tezaur litic pentru care sunt batjocorit de atâţia ani. Atât a fost să fie!
În „Cronicile Baronilor Colindători", am stabilit temeinic atât normele decriptării siglelor monetare, tehnica ansamblelor iconografice: calul, călăreţul şi efigia cu sanctuarele şi herburile gnoselor şi ale gintelor, aliniamentelor megalitice şi piscurile Cogaioanelor, cât şi prezenţa statuetelor noastre în toate monedele, ca replici ale marilor edificii montane in situ, relicve ale unei civilizaţii protoistorice de viziune ciclopică.
3. Mai apoi am început decriptarea, extragerea inscripţiilor din câte două, trei exemplare de bani străbuni. Am obţinut cinci caiete format mare: 800 de pagini de texte monetare, în acest loc oprindu-mă la câteva fragmente ce se referă la obiectele de piatră ale cărţii „Cultul Zburătorului" şi mai apoi la instituţia Cogaioanelor propriu-zis, ce fac subiectul cărţii acesteia. Luăm la întâmplare moneda nr. 10, pi. XXXVII, de „tipul Dumbrăveni", unde siglele bifrons poartă numele ce urmează: „sign Symurgos monetycon hyticum vyrgorum", steagul-simurg monetar sau geniul animalier. Alt trib îl numeşte: „greniculum hectofigurinum vigilum graminiculum", înzecită figurină (cu zece chipuri) ale geniului gramineelor, paznic vigilent al culturilor de grâu. Imprimat pe monedă el devenea: „premium negotium", obiectul de plată în negoţul cu cereale şi vite, iar când se referea la monumentul toponomastic era: „ambiguum megalitos plytus geminum mercoleos", megalitul schimbător, cu feţe ambigui, care îl figura pe zeul Călăreţ (plitus= ho'plitus) îngemănat cu Mercur Giganticul. Alt obiect litic stanţat în monedă enunţă simbolul zodiacal şi emblema gnosei: „Kapricornus puer tragodragonos pre negure vervurus tempis templis pelerinis kolyceris celis veriteris premintis preatlantis regis cymeris", Capricornul şi puiul ţapului-dragon sau vârvorul din negura timpurilor, emblemă adeveritoare a ordinului pelerinilor colăceri celeşti la Templele timpurilor preatlantice ale regilor cimerieni.
Oricâtă fantezie lingvistică ar avea un poet, aceste glose nu se pot inventa: obiectul monetar trebuie doar cercetat la o lumină adecvată, întrucât toţi banii geto-dacici sunt elaboraţi în mentalitate megalitică, adică având în vedere intensitatea luminii şi tangenţa razei la obiect, exact ce-au descoperit, fără să ştie unul de altul, Daniel Ruzo şi Ion Gheorghe. Numeroase şi aproape inepuizabile sunt numele acestor statuete întru cât ele sunt de fapt glos' signes, expresii sau cuvinte transfigurate în vexile, adică ansamble de simboluri heraldice şi alfabetiforme: de la sigiles, mici statuete scrise, la „sâve de moşine", vasilci de strămoşi, până la „abreviatum tumulamontis", muntele tumular prescurtat, adică piramida montană miniaturizată în simbolurile animaliere şi în transfigurări de strămoşi.
Loc aparte îl ocupă denumirile ce se referă la ofrandele alimentare litice, florale şi de natură animală, sintetizate în conceptul: „benignum seminalum megalitos-merendiorum", megalitul binefăcător de merinde şi de seminţe, ceea ce ne aminteşte de for-mula cimentul de diamant vajlarepa. Insă ofranda are forma şi finalitatea de „benigna legoma symbiosis: symbureum firimitura mystica seminala", leguma binefăcătoare a simbiozei (cosmice): sâmburele cu farâmitura mistică - seminală (vezi în capitolul precedent glosa sâmbure = simbolul). Este piatra pe care Eroul din eposul sofic românesc o aruncă peste umăr să scape de prigonitoarea Gorgona care înghite ofranda litică ce se transformă în munte, iar zeea „crapă", de fapt se desface şi naşte zei şi zeiţe. Şi astfel ajungem la titlul cărţii de faţă: Cogaioanele sau munţii marilor pontifi.
Pe 25 aprilie a.c. atingeam cu decriptarea moneda nr. 7, pi. LIX de tip „Medieşu Aurit". Deasupra paginii am scris: „1500 de Munţi Bunici –Kogaioane, megalite cimero-atlantice din spaţiul hiperboreean". Străbătusem câmpurile signice a peste 500 de monede ca să probez un singur verset din Mioriţa: „Preoţi, munţii mari". Adică la nunta Ciobanului cu A Lumii Mireasă asistaseră strămoşii magistraţi eponimi şi pontifi atlanţi, uriaşi, transfiguraţi în stâncile proeminente ale munţilor Daciei. Vom apela tot la fragmente de inscripţie care denumesc acele obiective deopotrivă funerare, calendaristice şi cutumeare precum le enunţă moneda: „megalitos signimenticum cibenicum", megalitul cu chip de cioban şi cu semne mnemotice. Obiectul consacră pe: „mistus pre-minte simpetrum necrum mercules", mistagogul imemorial şi simbol litic identificat lui Mercure Negrul - Necropolarul: Preminte Simpetru-Munte Mu. La poalele lui se află obiectivul căruia i se identifică: „cimitirus cimericus genium geminum Ghebeleisis-Salmosys", necropola cimeriană sub auspiciile Geniului Geamăn Ghebeleisis-Salmosis. Tot acolo se întruneşte: „plenum betrynis tarabostis", Adunarea deplină a bătrânilor tarabostis, împreună cu preoţii jucători: „korybentis montis mor-mentim: Negoios, Karaymanis, Gramos, Grebena", curierii cu steagul de bentiţe (fâşii de piele), coribanţii – feciorii munţilor-morminţi imemoriali: Negoiul, Caraimanul, Gramosul (Muntele Moşnegilor Regi-Neguţători de oi, Muntele Morţilor, Muntele Marelui Strămoş) şi Greabăna Agrea Bona – Străbuna Pământului. Aceşti munţi se numesc: „Kogayonis mertories Cymeri 'iberni mercorendis petrimegenerii gramostenis", Cogaioanele mărturiilor (relicvelor) cimerienilor negri hibernis (nordici, hiperboreeni) pe datinile Mercorendiile – Corindele Corurile Orânduite lui Mercur şi ale Celor din Pietre Născuţi, emigraţi pe muntele Gramos, cu numele de coribentis - Corybanţii greci.
Şi astfel, de la runele preliminare siglei ce figurează botul calului, pe coamă, pe pieptul, picioarele şi coada calului aflăm numele a 500 şi a încă 1000 de munţi strămoşi, maximis pontificis, şi magistraţi eponimi. In chiar pieptul calului cortegial este plasat un coif cu faţa în sus, iar în el un geniu bifrons - statuetă de paste litice, întregul element grafic numindu-se: „scrib'breves sacrum Rabus Cybenicum", Sacrul Răbuş Ciobănesc din scrieri abreviate, totuna şi musai dublat de către „cronimerculis cymeris symbale betrines", Simbolurile de piatră ale bătrânilor (strămoşilor) cimerieni, zise şi cronicile mercuriene, totuna cu: „Vasylkos Cogini signum", capul de vasilcă, steagul cugetătorilor magi ai aceluiaşi Merculy Cimerus.
Trebuie spus aici că aceste mii de pagini recente de inscripţii reprezintă un pahar de vin sacru dintr-o butie de zmeu între alte sute şi mii de vase, ca într-o pivniţă sau cămară sacră intrând vasta realitate a inscripţiilor monetare, „de nu-i om să-i dea de capăt". In momentul când am pătruns cu decriptarea în monedele nr. 2, 7 şi 8, pi. LXIII, am realizat gigantismul întreprinderii şi m-a copleşit gândul că s-ar putea ca nici măcar aceste pagini să nu mai am omeneşte timp să le fructific; zeul mi-a arătat însă crestele munţilor cărora le descoperisem glosele nominatorii şi grafia sacră. Cu cheile ce le aveam puteam să umblu direct pe pământ, din pisc în pisc, din toponomastic în toponomastic, să aflu ceea ce monedele afirmă şi confirmă. Descoperisem sistemul gloselor cimeriene, de „selabes labeles", silabe schimbătoare după reguli sigure şi riguroase. Un lucru mi s-a impus mai presus de toate şi trebuia să-1 afirm, după ce m-am edificat definitiv asupra rostului iniţial şi asupra originii statuetelor mele şi ale martirului băimărean, acele blestemate corpuri de paste litice plurifigurative, multi-nominate şi încă litigioase: instituţia supremă a strămoşilor mei nu era Kogaion, ci Kogayones sau Gogayonis.
Pe scurt, ce-am aflat eu din glosele cimeriene toponomastice şi afirm aici explicit? 1. Atlantida nu s-a scufundat, ea şi-a consumat în timp şi spaţiu propria derivă a continentelor până la punctul care astăzi se numeşte Curbura Carpaţilor. Altfel, ce pământ este acesta, de unde vine cu munţii lui multifiguraţi, de-o laborioasă operă şi concepţie, organizaţi inginereşte ca o singură „cetate de giganţi"? Ce este acest teritoriu al Dealului Mare - Istriţa de-a găzduit odată toate cele patru rase umane imortalizate, ca document incontestabil, în statuetele de paste litice omniprezente în toate tipurile monetare geto-dacice? Capete de negri de tipul „călătorilor celeşti" din Peru, capete ovale, alungite, de tipul nubian şi egiptean clasic şi din frescele de la Tassili, capete de albi de tipul pelasg, hiperboreean, lapit, cimerian, dacic, grec arhaic şi „scitic", aşa-zicând capete de Cro Magnon. Când, cine le-a convocat pe movilele funerare drept relicves cimeres şi în megalitele de penitenţă, cine le-a transfigurat să se reveleze la anume ore, de luminozitate exactă, de tangenţă a razei astrului în evoluţie de la răsărit la crepuscul, într-o cinetică proprie, de album litic răsfoit de intensitatea schimbătoare a luminii pe plaiuri, în poieni şi dumbrăvi sacre? Dar marilor piscuri carpatine de peste 2000 de metri cine le-a dat feţe de bărbaţi şi femei, de fiare zodiacale, transfigurându-le în obiective toponomastice inconfundabile? Ce modele originare repetau aceste monumente funerare şi de întruniri sacre, de iniţieri şi ceremonii tainice, plasate de regulă în preajma cavernelor şi a resurselor de apă, asimilând acele peşteri de retragere, adăpost şi habitat, ca tot al teritoriului strămoşesc sub permanenta supraveghere a megalitului străbunului toponimic şi de regulă veghind la poarta necropolei paleolitice? Da, conceptul necropola paleolitică nedumereşte încă. Să nedumerească! Descoperirea noastră, cum arătam, constă în afirmarea, cu dovezi de pastă litică modelată, că toate acele grămezi de pietre ciudate numite cretin şi ticălos „luduş naturae" pe movile, la ape curgătoare sau în aule topice, marchează şi se constituie în chimitire sau tombes, mormentis, necropole ale omului preistoric, pe când munţii mai mărunţi sunt piramide de lut şi anrocamente.
Surpriză ne-a produs conceptul teremu - ţara sau pământul Mu, cu pluralul teremy Mu, tărâmurile montane Mu, sub emblema capului de bizon, ca şi cum conceptul fusese inspirat de către graiurile bovideelor, ca şi cum o vrajă a transformat un popor într-acele vite şi nu le-a mai lăsat decât rudimentul, geamătul prin care îşi proclamă ţara de obârşie: Mu, Mu! Citisem şi mă tulburase peste fire cartea lui J. Churchward: „Copiii Continentului Mu", recent, dar glosele m-au scos la liman. Mai arătaţi-mi mie o limbă pe lumea oamenilor care să fi păstrat această imper-fecţie ce enunţă numele Ţării Marii Mame - Mu Ravy.
Amu, dacă-i vorba de Ţara Mamă Mu, să vă arătăm noi, românii, unde, cum a fost Ţara Mu - Ravy, cea fermecată între ziduri ferecată. 12.XIL1999, Bucureşti                                     <<<
 

 [index]  [bio-bibliografie]  [ referinte ]  [ texte alese ]  [ galerie foto ]  [ carte de oaspeti ]